arta si cultura

Legenda Pălămizii

Legende populare româneşti

Legenda pălămizii

După ce zice că Dumnezeu a făcut lumea, după ce a făcut toate lighioile, după ce a făcut şi pe oameni, toţi s-au dus pe capul lui să-i ceară pîne.

Cu mînă de tată le-a împărţit la toţi; la unii le-a dat grîul, la alţii popuşoiul, la alţii orzul, săcara, la alţii cartofele, ceapa sfecla şi tot aşa pînă la cîte roduri sînt în lumea asta.

Pe urmă vine şi Uciganul la Dumnezeu, ca să-i deie şi lui un fel de pîne.

-Poi, tocmai acuma te-ai trezit, spurcatule, a treia zi de Paşti? Să vedem de-a fi mai rămas ceva nedat, te-oi milui şi pe tine, de nu, te-i linge pe bot şi ţi-i lua tălpăşiţa, povestea ceea – zice Dumnezeu.

Să gînduluieşte el Dumnezeu fel şi chip; işi aduce aminte c-a mai rămas ovăzul; a uitat să-l deie cuiva.

-Apoi ce să-ţi dau? Doar ovăzul! Te-i mulţămi?

-Mulţămi deodată, ce să fac?

-Ei, fie dar.

Cam cu inimă stricată, porneşte diavolul; dar din gură nu mai tăcea, ci tot îi da: “ovăz, ovăz, ovăz”; se vede ca să nu uite, că-i uitit pesemne.

Sfîntul Petrea zice-n urmă:

-Doamne, prea bună pîne i-ai dat Faraonului, mai bine ovazul ar rămînea pentru dobitoace, sărmanele, căci ele muncesc din greu.

-Că bine zici, Petre, dar de-acuma to una-i, ce putem face? Ce-i dat îi bun dat; ce-a intrat în gura lupului, nu mai poţi scoate.

-Hei Doamne, las pe mine, de n-oi lua ovăzul de la dînsul, să-mi faci ce-i vrea, să nu-mi zici pe nume.

Şi nici nu sfîrşeşte bine vorba că o şi luă la goană; da fugea, fugea, de-i scăpăra călcîile. Ajunge la un pod înaintea lui Scaraoschi şi să ascunde dedesupt.

Satana ajunge pe acolo, trece înainte fără grije, da din gură tot clămpănea: “ovăz, ovăz, ovăz”.

Sfîntul Petrea, şmecher, a tăcut chitic sub pod, pînă ce a trecut şi pe urmă iesă tiptil, tiptil în urma Cioplei şi deodată strigă: “hăăă!” la urechea Pocitului, sărindu-i în spate.

-Ptu! Ucigă-te bolovanii să te ucigă – strigă Cornoratu, ca sărit din simţiri şi stpidu-şi în sîn – m-ai băgat în toate boalele! Moşneag bătrîn, ajuns în mintea copiilor. Na! Vezi că di pricina ta, ghiujule, chiagule ce eşti, am uitat pînea ce mi-a dat Dumnezeu.

-Vai de mine, că n-am ştiut una ca asta? Da ce ţi-a dat?

-Nu-ţi spun că cu spărietul tău, japule, am prăpădit cuvîntul, fi-ţ-ar de cap şi de ciolane.

-Da ce era? Poate mohor?

-Nu.

-Boz?

-Nu, nu-i de asta.

-Mătrăgună?

-Nu.

-Holeră?

-Nu, altfel, nu-mi bate capul pe datorie.

-Stuh, bostan, urzică?

-Nu.

-A! Acum ştiu mi-aduc aminte ce ţi-a dat Dumnezeu, pălămida ţi-o dat.

-Aaaa! tocmai, tocmai; asta, asta.

Aşa i-a luat ovăzul şi l-a dat dobitoacelor.

Şi s-a dus Necuratul în drumul lui, tot bîlbîind: “pălămidă, pălămidă”.

De atunci zice că buriana asta-i a dracului.

Ea creşte şi înăduşa pînea cea bună. Oricît te-ai necăji, cu greu o poţi stîrpi din ogoare; mîna nu poţi suferi pe dînsa, căci cu ghimpi e împodobită; mînile bieţilor lucrători de multe ori sînt bătătorite cu spini de pălămidă, iar vitele de multe ori o încungiură.

Şi după cum buruiana asta împle cîmpul bun şi roditor, ca să nu poată creşte pînea cea rodnică, aşa şi diavolul umblă în calea oamenilor cu inima bună şi curată, ca să-i spurce în răutăţile lui.

“Legende populare româneşti” Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p 352

N. Stoleriu

Opinia, 1899, nr 95,2

(Călineşti – Botoşani)

Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s